Gallery

S-o punem de-o mamaliga! Cu “Trei porumbei”, vreo doua cafele si un ursulet (eu)

Fotografie0178

Propriu-zis nici nu stiu cu ce sa incep. Cica, am fost “domnisor de onoare“. Mi se mai intimpla chestii din astea! Evident, vor zice unii, mie mi-e usor sa vorbesc, sint un ursulet si toata lumea ma iubeste. Sigur, babutele pot lacrima in batistute, ptiu-ptiu, ce bine le sta impreuna! Si as putea sa incep sa va spun ce minunata treaba e asta. Toata suflarea se uita la tine, esti in centrul atentiei, numai lume eleganta in jur, floricele, baloane, parfumuri, voie buna. Va plac oamenii fericiti si frumosi? Normal! Doara n-o sa va placa loserii posaci…

Sau as putea sa incep cu altceva. Cu o poveste de acum un an. Cu un mosulet de vreo 80 de ani, cardiac, si sotia lui, grijulie foarte, si care veneau parca din Piatra Neamt – cu trenul – si treceau de fiecare data pe la Francesca. Le amintea de vremuri frumoase de odinioara. Iar mosul, cind apuca, sorbea rapid cite o cafeluta – nu foarte tare, mai “americano”, asa – inainte sa se prinda nevasta lui. Povestea e clasica: impreuna de 50 de ani, stiu si ce gindeste celalalt, daca si mai ales de ce gindeste, deci n-a fost o treaba usoara sa trecem peste vigilenta sotiei. Nu neaparat ca era ceva ilicit, doar ca ei ii placea sa fie sigura ca nici un pericol nu exista pe lume ca sa le rapeasca vreo farima din fericirea ce le-a mai fost lasata, iar el nu voia s-o supere cu “extravaganta” lui de a da peste cap o cafeluta, fie si slaba, doar ca si cafeluta tinea tot de fericirea aia, multa sau putina, cita le-a mai ramas. Legenda spune ca s-au cunoscut – ma scuzati – in 1900, toamna – si se intimpla “la o prajitura”, la o cofetarie.

In fine. n-am sa incep nici cu una, nici cu cealalta. Mai bine sa incepem cu Joe Dassin. Da, anii ’70. Ca sa n-o luam chiar de la facerea lumii.

On s’est connus au café des trois colombes
Aux rendez-vous des amours sans abri
On était bien, on se sentait seuls au monde
On n’avait rien, mais on avait toute la vie

Noa, dupa cum vedem, lucrurile nu par sa se fi schimbat radical, indiferent de penetrarea netului, limbajelor, Facebookului, si adaugati dupa placul inimii! Pina la urma, ca sa ajungem la adevaratul inceput al povestii, de un an de zile se intimpla sa ascult aproape zi de zi aceeasi “placa”. Am 30-40-40++ de ani, nu imi vine sa umblu prin cluburi ca sa-mi asasinez creierul cu muzica de azi, unde naiba sa cunosc pe cineva? Mai sint site-urile cu pasionatii de Star Trek sau pentru iubitorii de pisici, dar parca nu am virsta! Si nu-mi plac nici klingonienii. As vrea sa cunosc o persoana normala si sa ma asez la casa mea, sa am pentru ce trage la servici, sa am pentru ce sa ma intorc acasa. Ca, inca “J’ai toute la vie“! – dupa cum glasuieste badea Joe Dassin.

Tulvai! Sa nu mi-o ia nimeni in nume de rau, doara nu vreau sa impart carti de vizita cu mesajul “Francisc – Matchmaker Specialist- servicii profesionale de codosit“… Nici Francesca nu se va da de trei ori peste cap, nu se va cutremura toata si nu se va transforma in palat la miezul noptii. Ceea ce vreau sa spun, insa, e ca doar punind cap la cap povestile auzite rastimp de un an si deja imi face impresia ca merita sa privim lucrurile mai relaxat pentru ca in mod cert ne descurcam cu ce avem. Adica un spatiu: Francesca, apoi citeva cafele si niste oameni minunati care trebuie doar sa se cunoasca intre ei. Exista o vorba la noi: doar cine nu vrea nu incape la Francesca!

Ca sa nu fie ca-n filmele cu ilegalistii – (“Am sa vin cu un ziar impaturit in buzunarul sting“) – dar ca sa nu frizam nici penibilul (“Suzana este bela, esti chiar florelinte/ Si-a tale belete, ma scoate din minte“), totul va ramine “open”, adica perfect deschis, va veni si lumea care vine de obicei. Si-n plus, toti care se simt – dintr-un motiv sau altul – singuri. Sa zicem ca marti, dupa 6 seara. Nu e club intunecat, nu e discoteca, nu e nimic organizat. No strings attached! Fara obligatii. Nu trebuie decit un strop de curaj ca sa bei un strop de ceai sau de cafea, un fresh, o bere, la o masa cu alti oameni normali. Iar restul ar trebui sa vina de la sine. Cit de greu poate fi?

Iar cei care aveti prieteni singuri, faceti un pustiu de bine si trimiteti-i “la socializare” in Piata Muzeului, la Francesca. Marti, la 6. In fiecare zi de marti! Nu mai e cazul “sa dea LIKE”, mai bine sa dea mina. Cu cit sintem mai multi, cu atit va fi mai vesel. Si cu asta, subiectul e inchis. Dar nu ma uitati daca aveti nevoie de un “domnisor de onoare”. Voi veni topaind de bucurie!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s